Dan Cojocaru
Dan Cojocaru

În seara de Crăciun

De Dan Cojocaru

Povestirea “În Seara de Ajun” – a fost scrisă cu doi ani înainte de a fi publicată, în data de 6 octombrie 2005, și ilustrată în același an. A fost publicată în 2007, tot în luna octombrie.
La doi ani după publicarea acesteia, tot în data de 6 octombrie, maestrul Dan Cojocaru se stingea din viață , fiind găsit în aceeași poziție în care îl descrie povestirea.

ra ajunul Crăciunului. Stătea chircit pe fotoliu, cu faţa spre televizor. Nu vedea şi nu auzea colindele şi poveştile frumoase de dincolo de ecran, fiindcă toate gândurile sale erau departe, foarte departe. Demult, avusese şi el Crăciunuri fericite, cu brazi încărcaţi, cu familia şi prietenii în jur, cu chef şi veselie. Acum, de când rămăsese singur, toate acestea i se păreau trăite cândva, într-o altă lume. Anul acesta nu făcuse nici un fel de pregătiri, numai o lumânare de pom, de care legase cu un fir de beteală un glob, aşezate pe o farfurie, alături de câteva felii de salam uscat, înşirate pe o hârtie, din care n-avusese chef să se atingă. Se întunecase de-a binelea, însă pentru el timpul nu mai avea nici o valoare. Timpul este unitate de măsură inventată de oameni, care curge mai iute sau mai încet, în funcţie de trăirile tale. Când nu mai ai trăiri, exişti, şi atât.
În hol s-a auzit soneria. Probabil că erau copiii din cartier, cu colindul. La început n-a vrut să se mişte, dar după mai multe ţârâituri s-a ridicat. I se făcuse milă de amărâţii ăia de puşti îngheţaţi care aşteptau un bănuţ. Când a deschis uşa a rămas surprins. Pe coridor se afla un bărbat înalt, slab, cu părul grizonat, îmbrăcat destul de bine. La lumina chioară a becului de pe sală nu-i putea distinge figura. „Eu sunt, Florin Mateescu… Mateescu de la Mangalia Sat, sau cum se numea atunci 2 Mai.” – a spus omul cu părul grizonat, cu o voce şoptită, venită parcă de departe. Se uita la cel care spunea că se numeşte Mateescu şi nu-i venea să creadă. Apariţia lui neaşteptată îl paralizase, pur şi simplu. Cu greu s-a dat într-o parte, din uşă, şi i-a făcut loc să intre. Oaspetele, fără să-şi scoată canadiana vătuită, s-a aşezat pe fotoliul plasat în faţa televizorului. Se uitau unul la altul cântărindu-se reciproc. Pe acest domn, care apăruse hodoronc-tronc peste el, îl cunoscuse cu douăzeci şi unu de ani în urmă, la Mangalia Sat.
Se afla acolo, la gazda lui, unde trăgea de ani de zile, tot singur ca şi acum, numai că atunci familia, copiii, erau la munte, ei nesuportând marea. Într-o zi a apărut şi Mateescu prin curte, fiindcă închiriase şi el o cameră pentru un timp nelimitat. Se comporta destul de ciudat; toată ziua dormea, sau zăcea în cameră şi seara pleca lipsind până spre dimineaţă. Probabil că nu suporta soarele şi plaja, altfel cum s-ar fi explicat comportamentul lui bizar la mare? De vreo câteva ori au intrat în vorbă, deşi Mateescu era extrem de tăcut şi parcă îl studia tot timpul, ceea ce nu-i făcea mare plăcere. Într-o seară, din senin l-a invitat pe faleză pentru că, a spus el atunci, aveau ceva de discutat. Fără nici o introducere Mateescu i-a declarat că vroia să fugă din ţară, să plece clandestin, cu o barcă gonflabilă. El îi inspirase încredere şi, cu toate riscurile pe care şi le asuma îi cerea un mic ajutor. Evadarea urma să aibă loc în noaptea următoare, atunci când nu era lună. Studiase de vreo doi ani cu atenţie toate datele; rondurile grănicerilor, tabieturile lor, curenţii marini, vizibilitatea în nopţile fără lună, geografia marină şi tot ce trebuia să ştie un om care se hazardează într-o barcă de cauciuc, fără motor şi fără nici un sprijin. Îşi punea viaţa în pericol, deoarece, crede el, numai acolo, în occident, avea să se realizeze cu adevărat. Exista însă un singur pericol concret. Gazdele. În noaptea următoare, când el avea să-şi umfle barca, s-o echipeze cu tot ce era necesar, cei doi care le închiriaseră camere trebuiau să fie blocaţi într-un fel sau altul.
Încremenise acolo, pe plajă, când a auzit ce i se cerea. Asta, din punct de vedere juridic, se numea complicitate. Ori, în acele timpuri, cu aşa ceva nu se putea glumi. Omul acela era, cu siguranţă, nebun. El avea o situaţie stabilă, o familie, responsabilităţi, cum era să se bage într-o asemenea aventură? I-a întors spatele şi a plecat spre casa gazdelor. Şi de ce avusese încredere tocmai în el? Ori poate era un agent al securităţii şi-l punea la încercare?

Seara
Seara

N-a dormit toată noaptea. Dis-de-dimineaţă, când să se spele, a dat cu ochii de Mateescu. Era galben, cu cearcăne la ochi şi fuma în curte stând pe un scăunel cu trei picioare. Omul era, într-adevăr, dărâmat. Speranţele de a fugi în noaptea aceea erau spulberate. Nopţi fără lună, cu adevărat întunecoase, sunt rare. Va trebui să mai aştepte câteva săptămâni, asta în cazul în care s-ar fi găsit cineva dispus să-l ajute.
A avut o zi de coşmar. Spre seară s-a hotărât. Cu toate că îi era frică, cu toate că risca mult, va face tot ce-i stătea în putinţă pentru ca măcar un om, unul singur, să scape din ţară, chiar dacă în concepţiile lui intime locul fiecăruia era acolo unde se născuse. A mers la alimentara din sat şi a luat o plasă mare cu sticle. Vodcă, bere, vin, lichior, vermut, absolut tot ce-a găsit. După care şi-a abordat un aer vesel şi le-a comunicat gazdelor, ca şi lui Florin, că în seara aceea avea să-şi serbeze un eveniment important din viaţa lui personală. N-a spus însă despre ce era vorba. Florin a înţeles şi i-a strâns mâna, fără să scoată nici un cuvânt.
A tras cât a putut de timp şi pe la orele 21 s-a retras cu gazdele în bucătăria de vară, care se afla mai în fundul curţii, aşezându-se pe băut. A început cu vermut, apoi cu bere, a urmat vinul şi vodca, încheind cu şampanie. Celor doi oameni, gazdelor, le cam plăceau băuturile, aşa că n-a fost o problemă să-i facă repede turtă. A auzit când Florin a ieşit din camera lui, apoi când s-a închis poarta, dar încerca să povestească ceva, cu vocea cât mai ridicată, pentru ca nimeni să nu părăsească locul. După miezul nopţii s-a dus, împleticit de băutura amestecată, la culcare.
Deoarece domnul Mateescu dormea toată ziua — atunci a înţeles el de ce acesta avea asemenea obiceiuri bizare – nimeni n-a fost surprins că n-a fost văzut. A doua zi, de dimineaţă, femeia a intrat în cameră, dar a găsit toate lucrurile personale ale chiriaşului la locul lor, ceea ce putea să însemne că era plecat prin staţiuni. Abia după vreo cinci zile s-a alertat cu adevărat şi a anunţat la miliţie. Ce-a fost mai departe n-a mai ştiut, deoarece el a plecat la Bucureşti, concediul fiind spre sfârşit.
Cu vreo câţiva ani în urmă a primit o vedere din America. O poză ce reprezenta o plajă, cu palmieri şi cu fete superbe, goale, întinse la soare. Pe verso scria doar atât: „N-am mai avut când să-ţi mulţumesc. Curând ne vom revedea!” De semnat nu era semnată, dar cine putea fi altul care să-i scrie aşa ceva? Numai Florin Mateescu, cu siguranţă! Aşadar, cel despre care nu ştia dacă a scăpat atunci cu adevărat şi n-a fost împuşcat în cap de grăniceri, după cum au păţit atâţia alţii, ajunsese dincolo de Ocean. Devenise probabil un boss, plin de dolari, în timp ce lui îi mergea din ce în ce mai rău. Şi, cu cât îi mergea mai rău, cu atât mai mult îşi amintea de acel Florin Mateescu.
Iată însă că acum se uita la Florin, americanul, şi nu-i venea să creadă. „Şi… ce vânt te aduce pe-aici? După atâţia ani?” a întrebat el timid. „Am venit să te iau.” „Unde?” „Cum, unde? Pe plaja aceea însorită, cu palmieri, pe care ai văzut-o în vederea pe care ţi-am trimis-o mai demult.” „Dar eu n-am viză… N-am nici paşaport… Cum să pot pleca?… Plus casa… Dacă în timp ce lipsesc se sparge vreo ţeavă şi inundă la vecini?… Dacă vin hoţii?…” „Nu mai contează. Unde am să te duc eu ai să ai linişte, multă linişte. Ai să fii scăpat de grijile vieţii, ai să fii fericit. Hai, ridică-te, e timpul să mergem!”
S-a uitat în jur şi şi-a dat seama că, într-adevăr, nu mai era legat de nimic din ce-l înconjura. Florin întinsese mâna spre el, ca să-l ia undeva, departe, probabil în America. A încercat să se ridice de pe scaunul şubred pe care se aşezase, dar a simţit o înţepătură puternică între coaste. Şi o ameţeală ciudată. Mâna lui Florin, de care vroia să se atârne, se depărta tot mai mult, până când şi mâna şi Florin s-au estompat, au devenit ceva ireal, de vis, lăsându-l singur, căzut pe covorul tocit.
La televizor continuau colindele, care vesteau Crăciunul, pe masă lumânarea albastră, cu globul legat cu beteală, pe care nu mai apucase s-o aprindă şi hârtia cu feliile de salam întărit. Din stradă se auzea, din ce în ce mai tare un grup care cânta „O brad frumos, o brad frumos”. Pentru ceilalţi oameni venise Crăciunul.


„În Seara de Ajun” – Între Cer și Pământ – publicat în 2007 – (editura Proxima)
Ilustrația – Ioana Stana

0 thoughts on “ALTculture – PILOT: În seara de Crăciun

Leave a Reply