Din mărturisirile unui câine

De Daniel Dăian

Daniel Dăian
Daniel Dăian

„Cartea lui Daniel Dăian, “Din mărturisirile unui câine”, este o carte care se citește în cheie metaforică. Undeva, pe alocuri, există un fin melanj între poem în proză și proză de factură fantastică. De fapt, acolo unde intervine metafora, se pierde puntea cu realitatea și fără să vrem sucombăm în subconștientul scriitorului. Tot acolo scriitorul face și desface lucruri, sentimente, tot felul de trăiri pline de ură, dispreț la adresa unor întâmplări mai puțin plăcute din viața personajului dublat de Daniel Dăian ca personaj, de astă dată. Asistăm la o paradă de refulări fantastice, la o sumedenie de halucinații, la o adevărată aristocrație interioară de cuvinte. Totul este introspecție. El devine un el dintr-o altă dimensiune, ca făcând parte dintr-un alt univers, ceva paralel, conștientizat prin metode de supunere la diverse teste extraterestre. Cartea mizează pe o descriere în detaliu a clonării individului prin trup și suflet. De aici conflictul de idei dintre ființa dinafara scriitorului și ființa din interiorul scriitorului. Separarea sufletului de corp, preluarea de identități distincte, cum ar fi: sufletul cu identitatea lui; trupul cu identitatea lui, nu ajută personajul lui Dăian să ia o decizie finală privind acest aspect al existenței rasei umane, căci despre ea este vorba în esență.
„Din mărturisirile unui câine” – acest titlu, deloc la întâmplare, denotă o incursiune interesantă pe tot parcusul cărții, un mic roman scris într-o notă altfel de cum s-a obișnuit cititorul de rând să întâlnească într-un roman.
Personajul se introduce de unul singur și nesilit de nimeni într-o lesă. El devine un câine ascultător. Având lesă, el are stăpân și, având stăpân, este privat de libertate. Daniel Dăian reușește un experiment propus și asumat către cititorul inițiat în fantezie.
Poet de înalt nivel al generației sale douămiiste, scriitorul Daniel Dăian, prin cartea „Din mărturisirile unui câine”, face dovada unui limbaj care-l poate scoate cu ușurință din catalogarea poetică – poetul! Mărturie stă acest mini-roman sincer, considerat prin titlu ca fiind un tratat de suflet pentru autor.”
Silvia BITERE (03.08.2017, ora 10:26)

Cuvântul meu înaintea cuvântului înainte

Aici vei citi lucruri scrise de un alt lucru la marginea păguboasă, spartă și deseori greu descifrabilă a unui pahar de bere, băutura preferată a acestui scriitor care scrie despre lucruri. Și lucrurile acestea, despre care vă scriu, mușcă, dau din coadă și se plimbă nestingherite în lesă. Pe de altă parte, într-o deplină antiteză, lucrurile acestea nu mușcă, nu dau din coadă și, mai mult de atât, se plimbă nestingherite în două picioare pe stradă, drum, caldarâm sau șosea (atunci când au gânduri suicidale). Trei plus de trei ori cifra trei (3) și câteva zeci de pahare de bere au fost hotărâtoare pentru apariția acestei cărți, care vorbește cu jumătate de gură despre imposibilul posibil al unui câine de om care și-a dorit, mai mult decât orice pe lumea asta, să-și lipească înapoi în trup coasta lipsă. Veți fi martori concreți la toate interfețele și interferențele flexibile inserate în această scriere, pentru a conferi acestei furtuni caracterul de tsunami într-un pahar cu apă. Brutalitatea miloasă a responsabilului cu informarea a condus spre un altfel de carte decât ați fost până acum obișnuiți. Delicatele interogații înoată în apele agresive care îl petrec pe scriitor de dimineața până seara, dar există și câteva momente de pace atent prelucrată să inducă în eroare ochii care doresc să citească o dragoste sau un sex foarte bine extins într-un profan aproape sacru. Tradiția se aplică numai asupra exemplelor bune. Prin urmare, scriitorul nu face absolut niciun compromis. Toți cititorii trebuie să fie egali atunci când alunecă de pe o pagină pe alta în încercarea aproape frauduloasă de a afla firul narațiunii. Prin urmare, vă previn de următoarele: această carte este formată din câteva capitole care aparent nu au niciun liant logic. Este presărată de momente picante la granița dintre sex pervers și realitate, beții și strigăte îndreptate împotriva tuturor astrelor cerești sub forma arhaică și, de altfel, binecunoscută, a limbajului licențios.
Personajul acestei narațiuni este un biet amărât nesemnificativ din tagma celor mai josnice caractere umane, care-și dorește cu o ardoare aproape machiavelică să evolueze dincolo de chipul, mintea și trupul său real. Cu alte cuvinte, personajul principal este partea deloc fecundă a autorului. Partea aia ascunsă și tăinuită, și aproximativă pe care scriitorul nu a dorit niciodată să o prezinte celorlalte părți fericite, însă nu vă grăbiți să aruncați cartea după citirea cuvântului înainte. Undeva, spre sfârșit, toate lucrurile se vor dovedi decisive pentru a lămuri misterul.
Da și nu. Dacă vă scriu din perspectiva asta, absolut toată lumea ar trebui să fie înțelegătoare și fericită. Da și nu, de fiecare parte o obrazului, ca un fel de scut dispus astfel pentru a proteja integritatea duală a obrazului. Da și nu, din orice motiv mai bun sau mai puțin bun. Da și nu, realități incontestabile de a fi. Da și nu, vis a vis de supradoza de liber arbitru. Da și nu, din perspectiva demagogică a unei bucăți de piele care se termină într-o temniță pentru glas. De atâtea ori poți afirma și infirma, încât ai putea umple tradiționalul cu un ocean de aleasă neputință, însă eu sunt și da, și nu, și prepoziție într-un singur trup. Întâmplarea care acoperă triada negației cu seninătatea sângelui christic nu va desemna niciodată firescul drept o neobișnuită revelație. Cuvântul adevărat este o iluzie menită să inducă în eroare toate celelalte sensuri ale tragicului. Construirea și deconstruirea locuinței aflate într-un mârâit de câine nu ordonează aparența, mai mult chiar, fluidizează imaginile recurente ale obsesivului lătrat în pustiu, practicat mai mult de oameni decât de câini. O metaforă a metaforei nu ține loc de coloană vertebrală niciunei ființe vii căzută în pământ pentru a contempla lumea. Metafora este o invenție a singurătății pentru că deliberat sau nu, îndepărtează ochiul și auzul de esență. Prin urmare, mărturisirile mele vin de foarte departe să prindă trup. Un trup care se gudură pe sub stâlpul de iluminat ca și cum ar urla în al doilea cerc al unui singur cer.
Sunt primul câine din istorie dornic să vorbească deschis și franc despre condiția înțeleasă și condiția neînțeleasă a cuplului de colți, dresat să servească exclusiv gesturile. Vă rog eu să nu vă impacientați, chiar dacă voi începe cu un lung monolog despre nemurirea celor patru picioare, presărat ici-colo de căderi în suma abstractului general valabil al unei povestiri la granița dintre da și nu. În fond, de la această titulatură am început povestea, nu-i așa? Am început dintr-un punct de vedere al echilibrului între pozitiv și negativ. Sunt pe deoparte și viu, și calculabil, și prăpastia de nevoie. De aici încolo, eu sunt câinele care îți povestește o viață de om. Adevărul este primul cuvânt neadevărat.


Din mărturisirile unui câine
(fragment)

 

Se trezi mergând printr-un coridor iluminat slab pe margini. Intră într-o sală care se scufunda în beznă. Un întuneric care semăna cu un lichid ce se scurgea la nivelul genunchilor în toate părțile. Ce ciudat este să poți, chiar, atinge întunericul! Cred că nicio ființă umană nu a trăit vreodată o experiență asemănătoare. Să-ți poți mângâia cele mai negre temeri, fără să distingi semnalmente sau gesturi deformate de tabuurile generate de frica de nimic. Balanța dintre alb și negru stă în picioare cu mult înainte ca noi să ne ridicăm în cifre și să lovim cu bâta în numele lui Homo Sapiens. Aici nu te mai poți ascunde în exactitate. Totul se rezumă la a fi sau a nu fi.
O durere atroce în piciorul drept îi ajunse până în vârful creierului. Lovi ceva, aproape că se împiedicase și atinsese cu palmele o suprafață rece care, prin condensul generat de recircularea aerului, se transformase într-un alt condens. Aproape imediat suprafața pe care o atinsese prinse viață, inundând cel puțin o parte a încăperii unde simțea că se află într-o lumină năprasnică pentru ochii lui, dezobișnuiți cu intensitatea. Se apropie. Un ecran imens i se derula în fața ochilor. Pe el erau proiectate aspecte ale unor transmisii video în direct din diverse încăperi. Cel puțin așa părea la prima vedere. Un zgomot îi ridică privirea adânc în bezna care continua să curgă prin el și în toate părțile. Probabil este bătrânețea aliajului metalic al acestui adăpost care se contorsionează sau întinde, sau dracu’ mai știe. Reveni cu privirea în monitor și înlemni de groază. Dintr-un colț, un chip îl privea fix. Chipul lui care-l privea cu ochi lipsiți de orice componentă umană, îngrozitor de îmbătrânit și cu mult dincolo de orice trăsătură de căldură specifică viului. Un fel de fiară cu pseudonim. Se retrase cu un gest aproape brutal, căzând pe spate. Inima îi bolborosea în piept cu o ferocitate nemaiîntâlnită. Se simțea năpăstuit de milioane de întrebări în spațiul de manifestare al propriei sale imaginații. În codul său de fabricație, de produs divin, apărut pe banda rulantă a biologicului, închinat cu laptele mamei sale, realiză că universul este mai autolimitat decât ar fi crezut, cel puțin, universul său personal care acum se ghemuise într-un colț dârdâind de frică. Oare dumnezeul care ne-a creat defectuos este și el atins, puțin, de creația lui? L-a atins alternativa noastră de a alege.
Nu am întâlnit niciodată monotonia perfectă în lumea de unde vin eu. Și, chiar așa, de unde vin eu? Cine sunt eu în afara numelui meu? Ce persoană ar trebui să întruchipez? Libertatea mea este chiar atât de greu de administrat? Derapajul erorii a fost capabil să mă piardă în bezna asta fără sfârșit sau alegerile mele au condus toate în acest punct. Am halucinații. Văd lucruri care nu ar trebui să existe pentru că în realitate ele chiar nu există. Locul ăsta e blestemat să condamne orice lucru viu care îl parcurge, iar eu știu cel mai bine că imaginația poate să-mi devină cel mai atroce dușman. Este foarte greu să-ți administrezi răbdarea, atunci când nu mai înțelegi care bine este rău și care rău este bine. Îți reprimi orice realitate ușor distorsionată, poate chiar și din motive organice, pentru că, efectiv, nu mai distingi care este adevărul adevărat. Efectele unui spațiu alterat a generat apostazia din mintea mea. Nu mai cred în nimic. Mă revolt împotriva nimicului și împotriva mea. Las creatorului ceea ce este al creatorului, adică un mare nu știu zidit în fiecare celulă cu o încredere oarbă de celălalt eu impertinent. Dacă singura alternativă este să nu mai crezi în ceea ce ochii tăi conștientizează că există, va trebui să îmi construiesc o realitate capabilă să susțină tot ceea ce reprezint eu din acel moment încolo, ori dramatismul opțiunii e îngrozitor de chinuitor. Trebuie să practic exercițiul unui nou set de libertăți asumate la această realitate creată, pentru a deveni, practic, singura libertate demnă de încredere și singura capabilă să-mi susțină noua viață. Să renaști fără o sumedenie de întrebări la capul tău. Ce primejdioasă soluție, și totuși cât de binecuvântată – libertatea fără experiența cotidiană!
Deschise ochii brusc și imediat se uită spre antebrațul drept. Adormise. Cum naiba?
– Din cauza privării de oxigen?
– Ce?
– Când nu mai ai aer, creierul își reduce activitățile la minimum, pentru a te păstra cât de cât viu.
– Stai că nu înțeleg…cine?
– Dacă vrei îți repet încă o dată mai amănunțit, dar în esență îți spun același lucru numai că altfel.
– Cine ești, la dracu’! Că acest costum nu este dotat cu computer asistent!
– La dracu’ nu am fost niciodată și, din câte îmi închipui, cred că nici tu. Da, într-adevăr costumul tău nu este dotat cu un computer asistent. Probabil faci parte din clasa muncitoare. Ăia în general nu au nimic inclus în pachetele promoționale. Nimic, în afară de soluțiile binecuvântate în limba de lemn a credinciosului patologic, drumuri garantate și evoluții-lacrimă spre nonsensul concentric al trăitului de pe azi pe mâine, roboței declarați ai unui regim nedeclarat, dar conducător.
,, Doamne, am halucinații! își spuse cu voce tare. Trebuie să-mi pălmuiesc obrajii sau să mă-nțep cu ceva să mă trezesc.”
– Ei, hai, nu fi tâmpit de tot! Vi se cere cu adevărat să fiți tâmpiți, dar în clipa asta folosește-te de luciditate, omule, că de asta ai fost înzestrat cu ea.
– Ești, ești…o voce reală.
– Ai auzit tu voci ireale în afara celor distorsionate prin mai știu eu ce program de calculator? Sau poate ai auzit și mă fac eu de minune că nu știu câte feluri sau tipuri de voci există. Dacă vrei îmi schimb vocea într-un glas languros de femeie. Crezi că te-ar ajuta să te ridici dracului de jos și să-ți atașezi casca pe cap până nu mori de tot?
– Mor? Mor?!!!
– Auzi, băi stimabile, ai devenit urs? Ce specie? Carpatin sau gryzlly?
– Stai puțin, orice naiba ești sau oricine naiba ești intrat în capul meu, cum adică mor?
– Păi așa cum știe să moară o ființă umană, în condiții ideale. Pur și simplu privarea prelungită de oxigen conduce la moartea celulelor și, implicit, la cedarea organelor interne care vor fi cauza morții. Desigur, doar un legist poate constata asta și, dacă mă uit mai bine, cred că suntem doar noi doi aici, așa că doar eu voi constata asta. Acum dă-o în pizda mă-sii de piatră filosofală și pune dracului casca aia să vorbim și noi ca oamenii nu ca pseudo-oamenii.
Bâjbâind prin semi-obscuritate, reuși să-și găsească casca și cu mâinile amorțite și-o atașă, până când clicul produs anunță etanșeizarea completă. Deodată simți un val de aer care-l lovi din toate direcțiile și, instinctiv, îl trase în piept din toate puterile. Respira cu lăcomie. Nici nu înțelegea prea bine cum naiba se întâmplase asta. Aparatele de măsurare a toxicității aerului arătau că totul este în regulă. Atunci cum s-a ajuns la situația asta aproape de pragul dezastrului, iar vocea continuă pe același ton liniștit, chiar jovial.
– Înseamnă că ești complet inconștient dacă te încrezi doar în capacitățile unei mașinării, amice, un mecanism pus aici de cine știe ce civilizație să-i avertizeze pe eventualii ghinioniști ca tine, să-i avertizeze că au căzut în capcană și să-i atenționeze? Concluzia este următoarea: să-i atragă! Știi cum vin fluturii de noapte lângă lumină, nu-i așa? Sunt convins că știi și tu ceva, că doar nu ești chiar atât de tâmpit, deși ai fost la un pas să renunți la întreaga ta absolutitate din cauza unui singur gest de neîncredere. Voi ăștia din clasa de mijloc sunteți doar aproape idioți.
– Oprește-te cu perorația asta inutilă, orice ai fi! Gata, am priceput ideea și-ți mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața.
– Aș sugera să-ți mulțumești, dar ești prea amețit să înțelegi momentul acesta pe deplin.
– În fine, nu-nțeleg ce spui, cu toate astea, acum, îți mulțumesc. În clipa asta, nu în următoarea, pentru că în cea care urmează să vină încerc să-nțeleg de ce eu și numai eu, dar și aproape orice ființă vie este nevoită să se oprească în fața unei tentații, ba, de cele mai multe ori, chiar să-i cedeze. Ispita este o realitate de un maxim echivoc? Eu cred că este. Și nu este o consecință exclusivă a cărnii. Chiar și planetele o fac atunci când explodează generând o gaură neagră. Se auto-atrag în propriul lor nimic. Este și asta o formă mult supra-dimensionată a ispitei din geneza noastră moleculară sau o alegere dintre o floare naturală cu un parfum specific și infuzia artificială a uneia din plastic, dată cu parfum. Cred că este cel mai bun exemplu să-nțeleg măcar, pe de-o parte, cine sunt eu aici, acum, în acest moment, și, pe de altă parte, cine nu sunt.
– Uimitor! Ești un gânditor! Sincer, nu aș fi crezut asta.
– Voi continua fără să-ți ascult ironiile și voi spune ceva ce într-un fel mă sperie îngrozitor. Dacă Dumnezeu ar fi egal cu Diavolul, mă întreb cât de echilibrați ar trebui să fim pentru a nu declina nicio parte generată de această egalitate sinistră?
– Atât cât se poate, cred, eroda timpul, dintr-unul într-altul. Funcționalitatea umană nu are nicio legătură cu cea divină, numai că lucrurile nu se opresc în bine sau în rău și nici pe gânduri nu poți sta să alegi care oportunitate te-ar putea îmbrăca mai bine decât alta. Cu toate astea, astfel de tentații au existat mereu pe lumea asta. Pentru că Dumnezeul tău a considerat întotdeauna că un rău trebuie să fie așezat lângă un bine pentru a echilibra balanța universală. Oricum, elucubrațiile tale delimitează clar perversiunea alegerii oferită de administrația divină vouă, cei mulți și cei slabi, înaintea oricărei alegeri.
Se ridică brusc și se-ndreptă către pupitrul acela ciudat, unde i se păru că se vede captiv într-un fel de viitor întâmplat cândva. Ajuns deasupra lui, își trecu antebrațul peste ecran, așa cum procedase anterior, dar spre surprinderea lui acesta rămăsese complet întunecat, plin de cristale de gheață, din cauza frigului provocat de spațiu. Ce dracu se întâmplă, aici?


„Se spune că, mergând pe o uliță cu apostolii Săi, Iisus Hristos a ajuns în apropierea unui cadavru de câine, aflat în putrefacție. Ucenicii s-au sfiit de duhoarea trupului și s-au împrăștiat. Doar unul a rămas lângă Domnul și i-a zis: „Haide să plecăm, Avva!, pute cumplit!”. Iar Iisus, mângind botul mortului, l-a întrebat fără de răspuns: „Dar tu nu vezi ce dinți frumoși are?!!”.
Venind oarecum lămuritor prin siajul volumului de mai înainte, „Eu ,Animalul”, „Din marturisirile unui câine”, al lui Daniel Dăian contrazice proverbul englezesc conform căruia „Dacă cineva merge ca un câine, miroase ca un câine, latră ca un câine, înseamnă că e un câine”.
Fiindcă jucăria de companie, creată de Stăpân după chipul și asemănarea sa, devine încet „câinele de om”, adică o instanță în stare egală să radiografieze trecutul, să împartă prezentul în felii valorice și să facă predicții sentențioase.
Cartea de față, care se joacă dinspre retorica exupery-ană, trece prin poemul de anvergură și adastă în dialogul platonician de factură SF, trebuie citită în cheia definirilor pe care le ridică și care tind să aproximeze adevărul.
Nu dintr-o situare inferioară, ci dimpotrivă: în arta fotografică, „perspectiva câinelui” înseamnă să te uiți prin obiectiv de sus în jos. Mai mult, ca în basmul Priculici, câinele lui Dăian, apucat de o nebunie șamanică, începe să se învârtă atât de acut în jurul cozii, încât ajunge să se vadă pe sine din spate.
Și, chiar dacă discursul pare a fi unul catastrofic (kata = „în jos”+ strephein = a se orienta, a se îndrepta”), mesajul este unul anastrofic ( ana= „în sus”), aspru vizionar și recuperatoriu.
Tema cărții este raportarea la Dumnezeu și negocierea cu El a liberului arbitru.
Asemenea lui satan, care nu este ateist, ci antiteist, „câinele care îți povestește o viață de om” crede în Dumnezeu, dar luptă împotriva Lui, sperând totuși, ca în filmul „Căința”, al lui Abuladze : ”Ce rost ar mai avea un drum care nu duce la o biserică?”.
Câinele lui Daian face, ca și Iisus, un efort chenotic: încearcă să Se coboare în starea de om. Dar, când, în sfârșit, reușește, îl așteaptă, orwelian, lesa.
În urmă nu rămâne decât o mandorla, adică nimbul cel mai profund.
Kabod Yahveh: ”Slava Domnului”, sub forma nourului.”

Ciprian Chirvasiu – Hristos, câinele


Daniel Dăian
29 noiembrie 1978, Deva, Jud. Hunedoara
Telefon: 0766-602525
daian_dani@yahoo.com
Membru Titular al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara

Activitate literară: Revista Ardealul Literar şi Artistic, 2003-2004, poezie
Revista Semne, Emia, 2012, poezie
Revista Cafeneaua Literară, 2012, poezie
Revista Orient Latin, 2012, poezie
Revista Discobolul, 2012, recenzie la volumul de poezie Ţipătul Rotund
Revista Discobolul, Familia, Luceafărul de Dimineaţă: poezie

Cărţi publicate:
Arbori de Cristal, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011, poezie
Reflexii din Temniţa Îngerilor, Editura Nelinişti Metafizice, Constanţa, 2011, proză
Ţipătul Rotund, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, poezie
Ultimul Dumnezeu, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, teatru
Jurnalul celor patruzeci şi patru de minute de când sunt viu, Editura Rovimed Publishers, Bacău 2013, poezie
Jumătatea Dumnezeului Femeie, Editura Vremea, Bucureşti, 2013, poezie
Colecţia Scriitori în Manuscris, Cuvânt înainte de toate!, Editura Singur, Târgovişte, 2014, poezie
Manual de Înjurături, Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureş, 2014, poezie
Plimbare cu şobolani, Editura ŞTEF, Drobeta Turnu Severin, 2015, roman
Eu, Animalul, Editura Punctul pe Azi, Deva, 2016, poezie

Referinţe critice: Aurel Pantea, Gheorghe Grigurcu, Iulian Boldea, Nicolae Oprea, Cornel Nistorescu, Gabriel Petric

0 thoughts on “ALTculture – PILOT: Din mărturisirile unui câine

Leave a Reply