De Marius Oanță

În fiecare an, la data de 24 aprilie, armenii din lumea întreagă comemorează victimele genocidului armean, pus la cale de liderii Comitetului Uniunii și Progresului, și anume: Talaat Paşa, Enver Paşa și Jemal Paşa, reprezentanți ai partidului aflat la putere în Imperiul Otoman, cunoscuți drept „Junii Turci”.

Se împlinesc 105 ani de la moartea unui număr cuprins între 1,2-1,5 milioane de armeni (statisticile disponibile diferă), victime ale represiunii otomane din Anatolia și Armenia de vest. Între anii 1915-1923, se estimează că aproximativ două treimi dintre armenii care rezidau pe teritoriul Turciei au pierit în urma deportărilor, foametei și masacrelor la care au fost supuși de către administrația turcă de la Constantinopol.
Pentru a înțelege mecanismele care au condus către acest deznodământ tragic este necesar a cunoaște contextul politic internațional, evoluțiile demografice, dar și faptele care au precedat Primul Război Mondial în Balcani, areal aflat sub stăpânirea osmanlâilor. Imperiul Otoman se afla în declin începând cu secolul XIX, drept urmare revoltele interne, multiplele acțiuni de emancipare din vilaiete, dublate de mișcări de eliberare națională slăbiseră din temelii fosta mare putere. Toate aceste schimbări structurale aveau ca resort Balcanii, denumiți în istoriografia contemporană și „butoiul cu pulbere” sau „pulberăria” Europei, tocmai pentru a aminti revoltele începute în această zonă și care au antrenat, ca într-un angrenaj complex, toate regiunile aflate sub stăpânire turcească.


Secolul al XIX-lea, în principal caracterizat prin mișcări de emancipare și rebeliune a minorităților etnice și confesionale din Imperiul Otoman, a adus în prim-plan mișcarea grecească Eteria (1821-1830), cea care a plănuit lansarea unor revolte în: Peloponez, Principatele Dunărene și Constantinopole. A rezultat fragmentarea sistemului internațional, pierderea a două treimi din teritoriile deținute de către „Sublima Poartă” din Balcani, apariția de noi state independente pe harta Europei, precum și o serie de tratate, prin care „Înalta Poartă” se angajează să inițieze o serie de reforme, vizând de această dată și populația armeană din provinciile sale, precum și garantarea drepturilor și libertăților celorlalte minorități în raport cu populațiile turcice.

După tratatele de la San Stefano și Berlin (1878), care au pus capăt războaielor dintre turci și ruși, în cele șase vilaiete locuite de armeni s-au organizat mai multe partide – Partidul Liberal Democrat Armean, Partidul „Hunceac” și Federația Revoluționară Armeană Dașnak – care solicitau „punerea în aplicare a reformelor, libertate pentru toți și egalitate între armeni și musulmani”, denunțând practicile sultanului Abdul-Hamid al II-lea. Celelalte două regiuni populate de creștinii armeni – Kars Oblast și Erevan – s-au găsit în spatele frontierei controlate de către Semilună, între granițele Imperiului Țarist. În optica coaliției de guvernământ turcă, aceste două teritorii trebuiau a fi folosite ca masă de manevră, iar armenii să fie instrumentalizați pentru a se răzvrăti împotriva administrației ruse, lucru considerat inacceptabil de liderii armeni, argumentul primordial fiind acela că soldații trebuie să lupte cu loialitate sub steagul ai căror cetățeni erau. Adiacent acestei constrângeri, cea mai importantă temere o reprezenta, însă, faptul că armenii puteau fi prinși între interesele armatei ruse și turce, mai ales că Primul Război Mondial era în desfășurare. Sub nicio formă aceste interese nu le erau favorabile armenilor.
Aceștia din urmă îți doreau constituirea unui stat independent sau suveran armean, după modelul noilor state apărute în Europa orientală, în a doua parte a secolului XIX, fapt inadmisibil pentru partizanii Turciei imperiale.


Coaliția de conveniență intitulată „Junii Turci” a reușit să-l răstoarne pe sultan în 1908, trecând la conducerea Imperiului Otoman și impunând asimilarea forțată a populațiilor care intrau în componența acestuia. A doua cea mai importantă numeric populație a imperiului, armenii au devenit treptat ținta predilectă pentru noua putere politică de la Constantinopol, comunitate considerată a fi un obstacol în calea reunirii tuturor vorbitorilor de limbă turcă din Anatolia.
Astfel, începe să se manifeste fățiș politica represivă îndreptată împotriva populației armene. Au fost vizați, cu precădere, avocați, intelectuali, medici, poeți, profesori, preoți și au fost epurați gradații aflați în slujba armatei imperiale, toți aceștia aflați în centru politic al țării. Pentru a pune în fapt politica de represiune și a acționa în conformitate cu dorința ministrului de interne, reprezentantul de resort, Talaat Paşa a emis un ordin, datat 24 aprilie 1915, prin care li s-au pus în vedere autorităților militare să aresteze liderii armeni. Este, potrivit istoricilor, actul prin care a fost decretat oficial pogromul îndreptat împotriva armenilor.

În total, se estimează că, în noaptea de 24 spre 25 aprilie 1915, un număr de 2345 armeni au fost arestați, fiind apoi deportați și masacrați în marea lor majoritate în lunile următoare.
La 12 aprilie 2015, Suveranul Pontif a celebrat o Liturghie Solemnă în memoria victimelor care au avut de suferit ca urmare a genocidului armean.


În aceeași zi, în catedrala „Sfântul Petru” din Roma, papa Francisc l-a proclamat doctor al Bisericii pe Grigore din Narek, sfânt de origine armeană, incluzându-l în rândul celor care au dobândit această demnitate după moarte. Sfântul Grigore din Narek devine astfel, al 36-lea doctor al Bisericii. Cu același prilej, în prezența prelaților armeano-catolici, papa Francisc avea să declare: „Omenirea noastră a trăit secolul trecut trei mari tragedii nemaiauzite: prima a fost cea considerată ca «primul genocid al secolului al XX-lea»; ea a lovit în poporul vostru armean — primul popor creștin — precum și în sirienii catolici și ortodocși, în asirieni, în chaldeeni și în greci”.
În urma analizării documentelor de arhivă și ca urmare a constatării evenimentelor, Vaticanul s-a numărat printre primele state care au recunoscut acest fapt istoric.
Trebuie să menționăm faptul că, încă din luna iunie a anului 1915, Vaticanul a primit, pe căi diplomatice, diferite rapoarte din teren, moment în care papa Benedict al XV-lea a cerut intervenția sultanului Mehmed al V-lea, reușind să înrăutățească situația, nicidecum să înlesnească o serie de concesii pentru armeni.
În absența unor evidențe clare, situația reală a victimelor este greu de estimat, putem menționa că cifrele variază de la o sursă la alta. Cert este că de pe urma acestui masacru în masă, multe persoane au luat calea pribegiei, numeroși copii au rămas orfani, iar cei care au supraviețuit au fost nevoiți să trăiască în exil.

Leave a Reply