ARCADIA EXISTĂ! (IV) – ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Claudiu Iordache

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

ARCADIA EXISTĂ! (IV) - ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Claudiu Iordache
ARCADIA EXISTĂ! (IV) – ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Claudiu Iordache

Lumea nu se sfârșește cu una, cu două ! De ce ne-am grăbi? Încă nu i-am scris nici ultimul poem, nici prima poezie! Doar să încerci să reziști tentației de a trăi cu fereastra deschisă știind că noaptea nu va veni! Altfel ce-ar gândi rândunica de anotimpul furtunos care o gonește de colo până colo? Ce-ar gândi sufletul înghețat în sertarul cu oseminte? Veșnicia e ascunsă în propriul ei prezent. De ce l-ar părăsi? Hamlet s-a înșelat! A trăi oricum este semn de înțelepciune.

Ce e literatura astăzi, este un martor sublimat! Un câmp de oglinzi în care adevărul și istoria, rătăcite de ele însele, se caută și nu se găsesc! Poate de aceea literatura este o pictură pe sticlă! Dorim să ne privim ororile în ea ? Nimeni nu vrea, nu mai vrea. Duse-s zilele și nopțile unor Camus ori Malraux. Ei aveau spectatori! Dar literatura nu mai are pe nimeni. Abia o stafie care nu mai bântuie Europa! Secolul burghez a îngropat-o sub maldăre de cărți. Cel dinaintea lui le ardea ca pe vremea lui Luther! Hitler le-a supus probei focului și literatura n-a învins. Ca să nu mai vorbim de munții de litere împăiate ascunse în anticariate. Astăzi călcăm cu grijă pe lângă mormântul ei pentru ca lumânarea pusă cândva deasupra ei să nu se mai stingă!

Să scrii o poezie ca și cum poetul n-ar exista! O amforă surpată din care timpul și nisipul se scurg necontenit. Să scrii ca într-o țară pustie în care sânul mamei e împietrit. Să scrii hrănind singurătatea, cristalul umed al unei priviri ce îl străbate timid. Să scrii ca și cum ai fi, când până nici morții nu-i mai pasă de tine. Să scrii fiind tu însuți o respirare, o clipire sfioasă, abia o adiere castă de poezie…

Celor trei poeți în joaca lor cu focul, mlădițe ale arșiței sub care Italia fericită este un muzeu de cuvinte care înfloresc, înfrățiți cu măslinul, cu Vezuviul, cu Mediterana, cei trei poeți: Ungaretti, Quasimodo, Montale! Ce mamă poate fi mai mândră de lumina fără de umbră a copiilor ei?

Numai Ei pot îmbrățișa Lumea într-o dragoste universală! Amintiți-vă Luceafărul ce slujește privirea Poetului său! A fi poet înseamnă a fi cântat pentru întreaga Omenire și pentru fiecare copil al ei, înseamnă a regândi umanitatea în numele reînfloririi ei, înseamnă a rodi pentru gura însetată a ființei rătăcitoare în destin, înseamnă a surâde încrezător vieții și a desprinde noaptea din brațele nopții! A fi Poet al Omului, ce destin este mai înstelat? Doar poeții despletesc izvoarele, doar ei luminează cerul și eliberează păsările din coliviile lor! Doar ei! Cât încă umanitatea va avea nevoie de ei! Poetul! El este copilul Eternității!
Scrie, poete! Ești un mic zeu ce nu știe de sine! El limpezește norii și aduce asupra firii picăturile sale de soare! Bijutier umil al clipelor pe care le trăiește, fără martori în sârguința sa, el șlefuiește pietrele de drum și le dă strălucirea aștrilor. De-ar ști lumea păgână, i-ar oferi petale de emoție și recunoștință, dar nu-i oferă decât uitare și mult prea puțină recunoștință! Poetul în societate, ce poate fi mai miraculos! Și totuși el trece îmbarcat în poezioarele lui, uneori cu dantele, depuse pe țărmuri de hârtie ca un amiral norocos. Deși, abia că se știe, el e mereu un chiriaș care-și încălzește odaia, în iarna viscolită, arzând scoarța de ulm a poemelor sale. Și doar așa continuă să scrie ca să încălzească negura albă a viselor sale… Scrie, poete, scrie, ce contează că n-ai aflat că ai devenit un biet zeu părăsit!

ARCADIA EXISTĂ! (IV) - ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Claudiu Iordache
ARCADIA EXISTĂ! (IV) – ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Claudiu Iordache

Asta e! Vă interesează putreziciunea, căutați-o tot mai sus! Ea este licoarea și cu cât veți bea mai mult cu atât veți putrezi mai repede! Asta nu știe corporatistul! El fură de la sine! Își sabotează soclul! Lenin spunea că se va distruge singur! Și a greșit! Sinuciderea e programată pe decenii. Ambiția de a poseda depășește până și prudența de a-și supraviețui! Simbolul este un cerc tipărit pe hîrtie. O bancnotă. Un cont! Și în timp ce le vrem ne vânează ele pe noi! N-aș vrea să pătrund sub cupola lor. Unde toți sunt doar unul, sosii trândave ale numelui de profit! N-aș da o seară singur pe o sindrofie la Acapulco. Unde sunt altfel de specimene. Nu seamănă celor care li se înclină. Noaptea, sub lună, îngerii văd, în vale, arhipeleagurile de trândavi, de profitori, de pierduți. Sunt puțini, într-o beznă atât de adâncă. Și totuși, paradisul întârzie. Cel mai greu de dovedit e să fii solidar! Și chiar de-ai fi, n-ai cu cine! Salvatul nu dorește să fie salvat, orbul să vadă, surdul să audă, sufletul să se revolte, inima să suspine. Rebutul seamănă celui care l-a rebutat. Nici un protest. Nici o împotrivire! Cu atât mai mult mă tem de un viitor ce alimentează cu trotil și fitile altarele părăsite. Ca o bombă cât o lume care încă n-a explodat! Altfel spus, axa lumii e tot mai înclinată! Și ar putea să se prăbușească în curând. Dumnezeu a greșit!

(Viena.
Noaptea lui noiembrie, 2018)

Îmi suport timpul! Bătrânul ostaș cu care am răzbit prin războaie pierdute. Chiar și atunci când ne întorceam înfrânți de pe fronturile mărunte, acolo unde viața ni se împleticise, izbindu-se dureros de nefericirile altora. Dar, de la un moment dat, am simțit despărțirea, el continuând și luând-o mult înaintea mea, în amurgul ce ne încețoșa pe amândoi în căutarea altor adăposturi. Timpul meu obosise. Arareori se mai bucura când traversa o zi de duminică! Sărbătorile îl înfricoșau. Onomasticile îi provocau momente de panică. Încerca, sărmanul, să întârzie! Dar fusese scris pe cer sosirea sa într-o noapte infinită. Îl urmăream ca pe un camarad. Sfrijit, cocârjat, mijindu-și ochii ca să mă mai poată vedea. Până când? Și, într-o seară, înaintând anevoie pe Drumul Damascului, l-am auzit murmurând! Înaintea sa se aprinsese pe neașteptate un sat de stele. Brazii păreau făclii. Ferestrele împodobite cântau. Un coș de fructe cu oameni brusc fericiți! Am grăbit pasul prin zăpada de argint. Ningea ca în prima zi a omenirii. Și la un moment dat, a trecut pe lângă noi Moș Crăciun! Grăbit să prindă Nașterea lui Iisus! Apoi strigătele copiilor, aurorele de clopoței… Și vocea minunată a colindului sfânt! Timpul meu a icnit, s-a oprit din drum, a îngenuncheat și a plâns! Iar eu am mers mai departe… Nici azi nu știu unde am ajuns. Sau poate că timpul meu, a câta oară în viața noastră, se rătăcise… În noaptea de Crăciun!…

Prea mult mi-a fost ca să ajung aici! Dar mi-a trecut. Timpul mi-e o fisură prin care m-am prelins. Adio, ani uitați, clipe tocate ori ascunse în manuscrise. Și nu mă întreb ce se va întâmpla cu ele. O dimineață, o după amiază, o noapte. În fiecare moment se va întâmpla! Și va veni. Asta e. Viață cu ochii plânși. Împlinire care se stinge. Și poate că acolo mă așteaptă ultimul meu vid. Și un epitaf nescris: Să trăiești la umbra golului tău!

Da! Cred în soartă! Cred în soarta celui sărac, cred în soarta nemiloasă care taie sărbătorile firii cu coasa, cred în cutremurul care nimicește, în valul ce îneacă orașul vinovat de a fi înfruntat oceanul infernal! Ceea ce se întâmplă trebuia să se întâmple! Cred în pisica hămesită ce a înșfăcat porumbelul și în dragostea de mamă ce înfruntă năpasta pentru a-și hrăni fiul. Lumea e făcută din rămășițele vremii. Pare a fi mereu prea nouă pentru a fi mereu prea veche. Cred în Cel de Sus ce a slobozit blestemul pe urmele noastre așa cum ogarii își hăituiesc vânatul. Cred în umanitatea lipsită de legende și în sugarul care o ignoră, cred în soarta crudă, nemiloasă ori blândă ca palma Maicii Domnului, cred că totul ne-a fost dat și că nu putem scăpa de ce ne e dat! Cred în captivitatea sufletului și în ruina lui, cred că speranța are gura știrbă și mai cred că mormintele se vor deschide într-o bună zi, cred în inima care bate de una singură și mai cred în absurd! Cred în clipa care ne îndrumă și în norocul întors cu spatele la noi, cred în libertatea îngrădită și în pâinea noastră cea de toate zilele. Cred în indiferența stelelor și în modestia cuvântului. Cred în poezie, căci numai ea ne poate smulge din cleștele între ce am fost și ce suntem! Și mai cred, nesăbuit, în tainica izbăvire. Fie ce o fi, după tot ce a fost!
(Copiilor lumii)

ARCADIA EXISTĂ! (IV) - ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Claudiu Iordache
ARCADIA EXISTĂ! (IV) – ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Claudiu Iordache

Poezia mea are vocea răgușită, are vocea plânsă, are vocea îndoliată! Lumea noastră moare fără demnitate! E internată într-un spital. Este însetată și înfometată. Și moare încă fără a muri! De o moarte fără demnitate! Oare de ce ar mai trăi? Poezia mea are vocea rănită, are vocea arsă, are vocea răstignită, are vocea incinerată! Poezia mea, ca un ecou de salon medical, scâncind ca un copil condamnat „să moară cu demnitate”! Doamne, cât am ascuns de noi înșine rușinea de a fi om? Până unde am ajuns? Ca și cum Dumnezeu ne-ar fi uitat acolo, internați într-un spital englezesc, fără apă, fără pâine, fără dragoste, fără căință, pe un pământ de ființe dezmățate, ce se învârte bezmetic în așteptarea pieirii sale! Biet copil rătăcit în lăcomia și cruzimea celor ce-ți locuiesc planeta de îngeri, poezia mea te roagă să nu te mai întorci, să nu mai învii, căci de la nașterea lui Iisus ei nu te-au meritat! Și nu te vom mai merita niciodată!

(Pentru copilul Alfie Evans: Nu el a murit, noi am murit! – 28 aprilie 2018)

E noapte. Dar dacă e ultima? Întind mâna și iau stiloul. Și mă opresc. Dar dacă nu mai am timp decât de trăit?

Stătea acolo lângă zidul ruinat, cu sacoșa goală alături. O biată ființă ostracizată. Și întreaga lui făptură o amintea pe cea a pustnicului din Patmos, care, în mizeria lui sfințită scria Apocalipsa! Și într-o zi a dispărut și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Deși, din când în când, îmi apărea în gând, în demna lui sărăcie, șoptind: “Și totuși, Arcadia există!”

Aripa unui vis mi-a atins ușor obrazul. Un sărut cast. O tresărire de lumină… Și privirea abia trezită mi s-a atins de fereastra respirând zăpada proaspătă. Liniștea din clopoței de cristal. Surâsul unei clipe… Și poemul nocturn, abia scris, cuprins tandru într-o carte cu aripi de fildeș. Nu mai simțeam, nu mai eram decât senzația unei transparențe, a unei respirări de rouă. Sau poate, Doamne, m-ai trezit pentru a trăi altfel?… Oare așa să fie învierea?

Abia când ajung să-mi scriu poezia simt că trăiesc! Simt că n-am trăit-o! Dar simt că el a trăit-o. El, poetul universal!

Ce face Eugenio Montale ca poetul, nici în ultimul său poem, nici în ultimul lui cuvânt să nu fie surprins?

Într-un cimitir universal, cu nenumărate cuferașe anonime așezate între panseluțe îngrijite, există un singur cuvânt sculptat în marmură transparentă: Noi!

Doamne, ajută-ne să nu Te pierdem!

Dumnezeu mi-a dat drept zestre viața, lumea și ființele pe care le iubesc! Am primit viața ca pe calea lactee de la sânul unei ursitoare ascunse în aura instinctului meu de opal abia trezit. Lumea am primit-o mai târziu, ca pe o icoană cu două chipuri. Și, era, să uit, poezia! Cât de puține îi lipsesc sufletului pentru a fi mulțumit! Îngerii, iubita și copiii…

La țărmul mării tale, în răsăritul fiecărei dimineți, fântâna care ne hrănește… Dumnezeu e o ofrandă de suflete peste un cer de chemări care pier nevăzute. Și muzica supremă care ne înflorește în liniștea respirației Lui.

Dumnezeu,
nu cunosc un poem mai frumos!

CLAUDIU IORDACHE – ARCADIA EXISTĂ! MOZART ȘI ALTE POEZII

Ultima carte.

Publicată după plecarea lui, într-un Decembrie 2021.
https://claudiuiordache.wordpress.com/2021/12/28/arcadia-exista-mozart-si-alte-poezii


ACASĂ
Did you like it? DONATE THANK YOU!

De citit în limba română:
Cărți ONLINE
Readings in English
AMAZON Books