De ziua ta, prieten apropiat, deși îndepărtat, dacă spațiul ar exista în afara lumii noastre, fac ce pot și eu, adică îți fac cadou aceste două pagini, așa, ca avanpremieră la ceea ce va apărea în numărul viitor. Pentru tine, de ziua ta…
Eugen Matzota
Ceasul
în spatele meu se repară ceasul secundele cresc pe sânii tăi minutele sunt ferestre prin care sar lupi cu piepturi de copii orele stau în palma copacilor cu rădăcini în buzele cu miros de argint ziua a devenit un Dumnezeu tânăr ce vâslește ușor prin lumina apei noaptea ne încălzim sub blana unui tigru ce l-am ucis cu un sărut
câteodată
când nu este nimeni împrejur și din lumină picură ceară mă întind în pământ cu fața spre un cer vertical îmi sprijin bărbia de o vioară din piatră îmi las respirația într-un echilibru perfect pe lama unui cuțit în formă de palmă și nu închid ochii
ea trece imensă pe deasupra îi simt doar umbra ca o mantie nesfârșită acoperind treptat timpul apoi ciocul cum lovește umbra mea o plescăie puțin și-o aruncă peste singurătate peste această cutie îngustă ce odată se numea pântec îi strig numele dar pasărea s-a așezat deja înalt la picioarele mele și se roagă
Invitație la jazz
sub pleoapa morții te-am invitat la un restaurant într-un colț al universului sub noi cozile stelelor se mișcau ca niște pisici de mare melodia saxofonului se ridica tot mai sus sorbeam dintr-un pahar cu vin roșu buzele vieții măruntaiele serii fumul țigării se prindea de aer ne dezbrăcam până atingeam cu genunchii stânca timpul avea o vânătaie mare pe piept la pian se cânta melodia saharei
a doua respirație
ascult tăcerea pietrei și răcoarea minerală am inventat un alfabet cu care scriu fosile de frunze pe epiderma gri a aerului suprafața e o pădure de palme care își întrepătrund liniile vieții în coaja unui ou ce stă să nască a doua respirație a cuvintelor
